Vibrații

  

   Mă întorceam de la București la Sfântu, era mare competiție de dezbateri acasă – cum să lipsesc? Gândul meu, ca în fiecare an, nicio secundă de vorbit cu cineva fără să-mi zică faptul că miros a alcool. I-am zis ficatului să plece în vacanță, a insistat să vină. Doream să-l văd puțin și pe tata, ne vedem rar. Plus, mi-a zis că are șase beri la rece. Hihi, cum să nu-l iubesc? Speram doar la cât mai puține întrevederi cu organele legii, care să mă atenționeze de starea avansată de ebrietate în care mă aflu. Totuși, unui copoi, i-am dat o replică care l-a închis – nu că ar fi prea greu. Mi-a zis:

– Ești prea beat!

-Nu sunt eu prea beat, ești tu prea treaz.

  N-a fost cea mai genială replică, dar mi-a plăcut. Mi-am permis să-i vorbesc la per tu, fiind un puștiulică (n.r polițistul), mă așteptam nici să nu știe să scrie, însă, suma plătită pentru tupeul meu exacerbat n-a fost chiar pe gustul meu. Fie ce-o fi.

   În tren, căștile pe urechi, Highway To Hell, să audă și bătrânica de peste două rânduri de scaune și să-și spună ”Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face”. Mă jucam Injustice cu muzica la maxim. Între timp, văd un tânăr care gesticula foarte insistent către prietenul lui, la un moment dat îi dă și o lacrimă. Mă uitam atât de insistent la lacrima aia, încât m-a observat și a șters-o. Curios din fire, îmi dau căștile jos să aud care-i bârfa și ascult bucata asta:

– Nu știu ce să fac, m-a înselat de trei ori!

– Las-o să plece! Îi zice prietenul lui.

– Nu pot!

   Mă gândeam pentru ce prostie mi-am dat jos căștile. Iertare, Brian Johnson! Când să le pun înapoi, îl aud cum zice că i-ar fi povestit totul ”părintelui”. În mintea mea, mi-l și imaginam pe taică-su, cum stă și-l ascultă pe fiul lui care stă dupa una care i-a frânt inima. Bolnav mintal cum sunt, deja concepeam conversații: ”Lasă, fiule, tu ai fost bun, are balta pește.”  Declicul s-a făcut când a zis ”Domnul Părinte” – atunci m-am prins că ar fi vorba de un preot. Refuzam să cred că cineva ar cere sfaturi în dragoste de la un preot. În general, nu sunt de acord cu sfaturile legate de acest subiect, fiindcă totul ține de vibrația pe care ți-o dezvolți în legătură cu o persoană. Vibrație, care nu are cum să fie pe deplin înțeleasă de altă persoană.

– M-am dus și la Domn Părinte, zise înșelatul.

– Și ce ți-a zis?

– Dacă mă rog la Dumnezeu, o să-mi arate el o cale.

– Ai făcut asta?

– Trebuie să mă rog mai mult, să-mi arate ce să fac.

   M-a pocnit un râs, cum îl pocnea Paquiao pe Mayweather în meciul ăla pierdut de filipinez. La modul că râdeam și mă durea în același timp.  Am o singură amintire legată de o conversație cu un preot despre relațiile bărbat-femeie – cu toate că s-a abătut mult de la subiect. Aveam 15 ani, în preajma sărbătorilor Pascale, tata, care este un creștin get-beget, m-a mituit să mă duc la spovedanie. Problema era că urma să fiu spovedit de un preot care îi era și prieten. Intru în încapere și sunt primit cu:

*Precizez că la 15 ani, eram prost și cu gura mare, acum nu mai am gura așa de mare.*

– În genunchi!

Ma conformez și stau în genunchi. Mi-a pus o chestie peste cap și a zis o rugăciune care cred că se numește Molitfa, ori ceva de genul.

– Cu ce ai păcătuit, fiule?

– Nu știu.

– Ai înjurat?

– Da.

– Ai băut?

– Da

– Ai pus gând rău aproapelui tău?

– Ooo, da! Dar nu puteți să-mi ziceți toată lista și după eu zic un da? Sigur le-am făcut eu pe toate și nu-mi amintesc.

– Nu așa funcționează. Tu ai prietenă?

-Nu.

– Te masturbezi?

   După întrebarea asta, mi-l imaginam cu un pai în gură, dintr-o parte zboară niște ochelari și prin aer curg THUG LIFE-URI.  Am fost lăchit de un preot, bravo, ce mai urma?

– Da, îi răspund.

– Cât de des?

– Stați puțin, aici sunt la spovedanie, nu la interviu pentru filme cu minori pentru adulți.

– Dar să știi că este un păcat.

– Se mai întâmplă.

– Dar relații intime ai avut?

– Exagerăm cu aceste întrebări.

– Dacă te culci cu o fată, altfel decât normal, este păcat.

– Și, cum ar fi normal?

– Păi, tu peste ea și să nu folosiți protecție.

   Discuția deja ducea prea departe, iar eu doar ascultam ce zicea. Mult spus ascultam, am încheiat dialogul fiindcă efectiv am refuzat să țin minte orice detaliu dintr-o discuție care nu putea să ducă nicăieri. M-a întrebat și dacă am fumat altceva în afară de țigări. Acolo mi-am spus că Dumnezeu, dacă există undeva, e sus și știe adevărul, dar mai tare doare dacă află tata. Din acel moment, recunosc, generalizez pripit orice discuție despre apropierea dintre doi oameni, cu un preot. Este o greșeală, dar mi-o asum  – nu văd cum un om închis într-o doctrină poate să emită o părere obiectivă despre apropierea dintre doi oameni, cât timp acei oameni nu se apropie de dogmele pe care un preot le emite.

   Revin  la ce se discuta în tren.  Tipului i-au dat lacrimile pe bune, de data asta. Lumea se uita destul de dubios la el, eu încercam să-l înțeleg. Nu-mi dădeam seama în ce mediu s-a putut dezvolta pentru a fi atât de imatur în fața unor evenimente de acest gen. Dintr-o discuție în alta, scapă următoarea replică: ”Normal că nu se mai uită la mine, sunt un amărât de orfan”. M-a încremenit replica asta. Îmi părea rău că am râs. E ca atunci când cineva face glume despre proști, iar eu sunt în încăpere. Doar că mie îmi place să râd la glumele despre mine. E ca atunci când cineva râdea de o persoana cu cancer, dar mulți nu știu prin ce a trecut mama până l-a învins. E ca atunci când cineva râde de mine că sunt roșu, dar nu știe că am aritmie. E ca atunci când multe, e ca și cum nu mai trebuie să fie. Toate lucrurile s-au pus cap la cap, am înțeles trăirile lui. Orfan fiind, avea nevoie de o persoană de la care să simtă afecțiune. Preotul, probabil i-a fost alături de mic, chit că l-a îndoctrinat, el simțea nevoia să aibă un sfătuitor. În lipsa unor persoane care pot să ofere sfaturi pertinente, ne limităm să creem relații doar din dorința de a simți o prezență lângă noi. Astfel a apărut fata aia pentru care vărsa el lacrimi, era acolo doar pentru că trebuia să fie cineva.

”Faci ce faci azi, datorită a ceea ce a fost ieri!”

 

 

 

Please follow and like us:

Timp, încotro?

   Asta este de când eram în Anglia. Mă grăbeam să cumpăr ceva de la magazin și să plec la muncă. Am intrat într-un market și am fugit să iau o apă și încă ceva de care nu-mi amintesc în acest moment – eram pe punctul de a întârzia la muncă.

   Mă grăbesc spre casă și apare o bunicuță în fața mea. Spun ”bunicuță” fiindcă arăta exact ca una care abia așteaptă să-și îndoape nepoții, cu părul care semăna cu vata de zahăr și cu multe haine pe ea – genul de mamaie tipică. Nu puteam să mă bag în fața ei, indiferent cât de tare mă grabeam. Ea m-a văzut că mă grabesc mi-a spus:

-Du-te tu, eu nu mă grăbesc nicăieri.

-Nu pot, scuzați-mă. Vă rog! Era mai mult un refuz din politețe, chiar aș fi vrut să mă bag în față.

-Dar, te rog! Chiar nu este nicio problemă, văd că te grăbești.

-Pot să mă grăbesc oriunde, vă las în față. Replica care a urmat din partea ei am simțit-o mai mult în inimă decât în urechi și mă face să vibrez chiar și acum când scriu.

-Prostuțule, du-te tu! Eu am îmbătrânit, timpul tău valorează mai mult decât al meu.

   Am rămas fără reacție, fără răspuns, fără nimic. În tot acest timp m-a prins ușor de antebraț și m-a tras în fața ei. Am trecut robotizat, nici măcar un mulțumesc n-am fost în stare să scot pe gură. Timpul ăsta este arma împotriva căreia toți luptăm. Atâtea lucruri de făcut, atâtea planuri și prea puțin timp. Mi-a oferit cel mai frumos dar, un străin care m-a pus pe mine, ca întreg, deasupra.

   Am așteptat-o afară și nu i-am mulțumit pentru gest, i-am mulțumit pentru că există. M-a fixat cu privirea și mi-a zis:

-Totuși, poate nu te grăbeai așa tare dacă m-ai așteptat să-mi mulțumești. Chicotea când spunea asta.

-Mă grabeam și mă grăbesc, dar îmi fac timp pentru toate.

   Mi-am băgat cumpărăturile în ghiozdan, am înclinat din cap în fața ei și am trecut strada să iau autobuzul. Fixat pe buzele mele era un zâmbet pentru că există astfel de oameni.

   Mă doare paralela pe care o fac și e din categoria aia de rahat cum că ”la noi nu se întâmplă asta, noi suntem de căcat, la ei e mai bine”. Așa este! Însă, fiecare problemă trebuie privită din acel unghi ca să fie înțeleasă. E drept, n-am întâlnit astfel de bătrâni în România – mă refer la zona urbană. Am întâlnit bătrânica aia care e scorțoasă și are un pechinez cu un colț în afara gurii, aia de se plânge de pensie, aialaltă de probleme, moșulică care înjură și e beat de la 12 ziua. Multe tipologii, dar pe cea care să-mi ofere cel mai de preț lucru, anume timpul, n-am întâlnit-o. Educația empatică este cheia pentru a ajunge să trăieși și să oferi astfel de întâmplări prin care am trecut eu. Lipsește cu desăvârșire pentru că viața noastră este cuprinsă de griji și nu avem loc pentru multe energii pozitive. Dacă le facem loc, suntem egoiști și le dorim doar pentru noi.

   Mi-a fost dată o lecție de viață, de umanitate și respect. Mi-am format un tic să plec cu 10 minute mai devreme de acasă, să am timp să pierd unul sau două metrouri la Unirii, pline de corporatiști care și-ar primi o mustrare în cazul în care aș ocupa eu acel ultim loc înghesuit. E bine, oricum, mai puțină transpirație pentru mine. Poți s-o faci și tu dacă nu ”arde” așa tare, nu știi ce puști care vrea să ajungă la muncă poți ajuta.

   ”Grăbește-te să fii fericit!”

Please follow and like us:

Două lumi.

   Aștept un Uber la Universitate. Locația era din nou, pusă prost. Până a venit mașina, mi-am aprins o țigară și simțeam cum mă privește cineva pe geam, de la balcon, etajul doi. Bineînțeles că a oprit mașina într-un loc greșit, pe cealalta parte a Intercontinentalului. Traversez pe nașpa – aveam un cardigan lung, și cum fugeam, îmi vedeam umbra pe asfalt. M-am simțit pentru câteva secunde un fel de Batman – așa arăta umbra. Doar că sărac și nu neapărat cu inteții bune.

   Intru în Uber. Șoferul m-a întâmpinat cu un hâ hâ hă hâ. Zici că râdea un fel de Bigfoot în combinație cu Yeti, procreat cu o mamă din Rahova. De obicei, mă deranjează un prim astfel de comportament, însă, domnul părea simpatic și cu intenții bune.

– Vii de la distracție? Mă întreabă el.
– Uzual, o numesc distracție, doar că tipa promite ceva mai mult.
– Ai văzut-o pentru prima oară?
– În clar, da.

   N-a prea înțeles ultimul răspuns, fusesem sub anumite influențe alte dăți. Înainte să intri pe bulevard, pentru a merge spre Iancului, apar niște domnițe de trotuar. Ciudat faptul că arătau chiar decent, m-am obișnuit să văd un fel de șobo-gorile pe tocuri cât mai înalte. Prima ne face cu mâna, îi fac și eu, doar sunt băjet educat.

– O cunoști? Zice șoferul.
– Da, de la o poștă. De unde naiba s-o cunosc?
– Păi, mie de obicei, nu-mi fac cu mâna.
– Unii sunt mai norocoși, le face altfel. Cu mâna nu-i tot timpul cel mai plăcut.

   A început să-mi explice unde găsesc cele mai bune fufe în București – eu râdeam în tot acest timp. Mi-a zis că are el o fetiță la Gara de Nord, urâtă, trebuie să recunoască, dar, atunci când îi face o clanță, mi-a zis că simte cum îi suge sufletul din el. Îmi explica cu atâta patos cum își dă el drumu’, încât n-a mai văzut drumul și era să ne lovească un șeptar*. Meh, era o moarte de lux, pot spune. Discuțiile cu dânsul despre sexul opus se limitau doar la ejaculări. În mod normal, sunt scârbit profund, dar el avea așa un umor, încât mă făcea să zâmbesc continuu. Era genul bărbățel, timid, foarte ușor controlabil de o femeie.

– Tu nu mergi la fete d’astea?, mă întreabă.
– Nu! Am un noroc să le întâlnesc fără să le caut.
– Hâ hâ hă hâ. – bis, te rog.

   Dacă tot am intrat în acest subiect de discuție între doi erudiți, mi-am zis să-i povestesc și eu o chestie care s-a întâmplat. Venise un prieten din provincie și s-a cazat la Ibis, lângă Gara de Nord. Pe la ora 2, mă hotărăsc să mă îndrept spre casă. Fiind dintr-un oraș cu două semafoare, unde orice taxi costă 5 lei, m-am gândit că iau unul din fața gării. Am uitat complet faptul că taximetriștii de acolo sunt mai veninoși decât șerpii și mușcă de buzunar. Nu era unul să mă ducă pe mai puțin de 80 de lei. Îmi cădeau ochii în gură de somn, dar am făcut un calcul rapid în pachete de țigări și nu renta deloc. Nu știu cum naiba am apăsat pe telefon și l-am blocat vreo două minute. Mă simțeam ca la zoo, eram încercuit de pești, cățele și șerpi.

   Vine din gară o femeie-bărbat – mă jur că nu mi-am dat seama ce sex putea să aibă, și îmi zice:

– Băiatu’, vrei o fetiță?
– Ce să vreau? N-am înțeles din prima ce m-a întrebat.
– O fetiță! Și îmi arată cu degetul două etnice rrome de maxim 16 ani.

   Mi-am scos telefonul din buzunar și mai avea 1 minut și 14 secunde până îmi putea lua din nou amprenta. Am zis să intru în joc, măcar să mă amuz puțin.

– Cât costă?
– Tot ce vrei, 6 sute!
– 6 sute de lei? M-a bufnit râsul, păi la banii ăștia agăț jumătate de Oktober.
– Nu, mă! 60 de lei.
– Și capu’, cât e capul?
– 30 lei?
– Păi nu e bine. Că are trei intrări, iar 60 împărțit la trei, vine 20. Îți dau 20 de lei pentru cap.
– Bine!

   Când am auzit acel “Bine”, mi-a fugit lumea de sub picioare. Eu sunt un retardat care a vrut să facă o glumă, cu gândul că se amuză. Nu am râs deloc, situația în care ajung să fie puși anumiți oameni este dramatică. Câteodată mă gândesc că fac figurație într-un serial prost sau poate am un rol mic. Genul ăla de rol care nu contează. Când o mierlesc, nu își taie venele toate puștoaicele de 16 ani ca la moartea lui Jon Snow. Iar atunci când încerc să fac ceva, nu pot să trag sforile ca Francis Underwood. Sunt pus în anumite situații în care pot doar să privesc și să analizez ce e în mintea lor. În seara aia mi-a venit taxi-ul. Oare când o să vină și taxi-ul pentru puștoaica aia? Să o ducă și unde vrea ea, nu unde dorește matroana.

   I-am zis toată povestea asta șoferului – se vedea pe fața mea cum m-am întristat. Aproape toată povestea, nu mă așteptam să știe cine sunt Jon Snow sau Francis Underwood. Singurul serial la care, probabil, s-a uitat și din care s-a inspirat categoric în viață, a fost La Bloc. A ieșit o combinație între Americanu’ și Nea Popa, cu influențe de la Nelu’ ce o caută pe Bela. S-a întristat și el. Nu avea lacrimi în ochi, dar își dorea să le arate. Mă întrebam de ce – eu sunt nebunul ăla care pune suflet pentru chestii mici, el e doar un superficial.

– Știi, pustiule, eu n-am avut o tipă de la care să plec, cum ai plecat tu, în seara asta, și să mă aștepte înapoi. Am fost fericit că-i dau la una niște bani și pare că-i pasă.

– N-aveți soție?
– Ba da, am.
-Păi, și? Nu vă face fericit?
– Uită-te la mine cum arăt, mai sunt și un simplu șofer, Nu puteam să-mi găsesc una care să mă iubească. E o simplă femeie care voia o familie și am zis să o facem.

   M-a întristat. Cursa s-a încheiat. Nu știu de ce, a fost prima oară când am ținut să-i strâng mâna unui șofer. Doi oameni, din două lumi diferite, au luat-o pe două căi. Eu, care n-am apreciat multe lucruri, aveam un mesaj de ”Noapte bună!” de la ea. El, s-a dus acasă și probabil avea o înjurătură de ”Bună dimineața”. Sigur se regăsește din nou în fetele cu plata, acolo are și picioarele, și mintea.

   ”Caută, găsește, păstrează!”

 

Please follow and like us:

Pentru el.

   Dacă la “Pentru ea” se mai putea înţelege ceva, cum că ar fi despre o anume fată, aici ar fi destul de dubios să se înţeleagă că ar fi vorba despre alt EL decât tata. Am părţile mele feminine, mă supăr repede şi îmi place să dau bine în poze, însă orientările mele sexuale sunt cele creştin-ortodoxe. (Dani POWER! – asta se vrea o glumă)

   M-am dus să-mi iau bilet la Dinamo-Craiova. Meci corect, aferent, pe Arena Naţională, aproape de casă, nu aveam cum să lipsesc. Era o coadă de 5-6 persoane, iar în spatele meu apare un domn, cam la vreo 40 de ani, cu puştiul lui, care era foarte transpirat. Băiatul venise de la fotbal, din ce auzeam din discuţie şi câştigase meciul, era foarte fericit. M-a bucurat şi pe mine fericirea lui din cauza că purta un tricou cu Dinamo – sper că era la una dintre grupele de juniori ale clubului pe care îl îndrăgesc. Însă, fericirea lui este repede întreruptă de tată care îl trage puţin de mână. Mă gândeam ce are nebunul de nu-şi lasă puştiul să se bucure, o merită – ca mai apoi să aud exact aceste cuvinte “Ştiu că ai câştigat şi te felicit, dar trebuia să fii fair-play cu adversarii”. Habar nu am ce a făcut fiindcă eu tocmai îmi luasem biletele si am plecat; mă gândeam să aprind o ţigară doar să asist la discuţie, dar era destul de penibil. Cert este că replica tatălui mi-a pictat un zâmbet pe faţă fiindcă sunt un mare fan al acestui tip de educaţie parentală.

   Mi-a adus aminte de tata. Am făcut multe sporturi la viaţa mea, cel mai titrat sunt la Karate, chit că nu mi-a plăcut foarte mult. Ţin minte că înainte de orice luptă eram copleşit de emoţii, chit că erau nervi, frică, dispreţ sau orice altceva, mereu eram într-o transă care mă defocusa complet faţă de ce aveam de făcut. El apărea mereu şi mă îndemna la calm, cu vorbele alese pe sub mustăcioara lui. Câteodată izbucneam si mai tare fiindcă nu-mi doream să fiu calm. Tata îmi spunea cum totul porneşte de la cap iar dacă mintea mea e limpede, astfel îmi este şi judecata. M-am prins foarte târziu de câtă dreptate avea, câteodată chiar şi acum uit. Îţi mulţumesc pentru acest sfat, a însemnat mult.

   Poate că analogia dintre aceste două întâmplări nu este una foarte la obiect, însă, tatăl puştiului, tata, tatăl tău şi ceilalţi taţi ne-au dat lecţii. Lucruri care nu sunt scrise undeva, nu sunt predate la şcoală şi nu ţin ore întregi, ci sunt câteva secunde care pot conta ani.

  “Dacă în viaţă poţi să profiţi de oameni, fă-o! Dar profită de ceea ce pot ei să te înveţe.”

Please follow and like us:

Puțin rock nu strică niciodată.

   De curând am fost la Airfield. M-am trezit foarte puţin mahmur şi îl aşteptam pe NOSFE să vină pentru filmarea la Condimente. Era destul de cald și m-am hotărât să-mi iau o apă, plus o adăpostire corectă sub ceva ce s-ar fi vrut să te ferească de soare.

   Dintr-o gură beau jumătate de sticlă și scot telefonul să dau veșnicul scroll pe Facebook. Dau peste o postare care suna cam așa – Îmi e milă de rockeri în perioada asta fiindcă trebuie să-şi înlocuiască gecile de piele cu tricouri şi bocancii cu șlapi. Acum nu sună amuzant, dar era un meme la care am râs puţin. Precizez că a fost foarte cald, m-am ars la festival.

   Ridic ochii din telefon şi, ce să vezi – vine spre mine un rocker masiv, avea undeva pe la 1.95m și o sută de kilograme. Bocanci în picioare, geaca de piele aferentă și atitudine de bagpulist*. Tot mișcam ochii de la meme-ul din telefon spre el şi nu-mi venea să cred ce coincidență se întâmplă. M-a bufnit râsul, iar el se uita ciudat spre mine. L-am rugat să mă scuze și i-am arătat de ce râdeam. A început să râdă mai tare decât mă așteptam.

   Primul gând pe care l-am avut, legat de el, era că s-ar putea să mă bată sau doar să se pună peste mine ca să sufăr (sunt claustrofob), însă, tipul era ok. Locul unde stăteam noi era aproape de scena techno, de unde și plecasem cu vreo trei ore în urmă. Zburau 2 bacnote de 10 lei pe lângă noi. Domnul rocker le-a luat și mi-a dat mie una: “Așa e corect, fiindcă le-am văzut împreună”. Am intrat în vorbă cu el și am aflat anumite detalii la care nu mă așteptam. Este la facultatea de teatru (sau cum se numește exact), iar pasiunea lui este să scrie. Mi-a povestit câteva scenarii care erau cu tentă romantică spre dramă. Unele gânduri le-a pus pe foaie și după în practică. Îmi povestea cu atât patos despre ce făcea, de parcă își trăia visul. Sper că așa și era.

   L-am văzut pe Nosfe că vine și am plecat, bucuros că am întâlnit o persoană ca el. Sper să-mi bucuri simțurile cu piesele tale, racăre!

   “Judeci după ce vezi, dar crezi după ce auzi!”

Please follow and like us:

Ia-mă de mână!

   Era atât de frumos afară încât uitasem că am peste două zile examen la Macroeconomie. Mă întorceam de la un prieten cu care cică m-am pus pe învățat. De fapt, ce făceam noi era să stăm cu foile în față și să ne uităm la tenis, ocazional mai ieșeam la o țigară. Totuși aveam o lene de abia îmi căram hoitul. Spun hoit fiindcă era cald și transpirasem.

   Trebuia să traversez un bulevard aglomerat. Mereu traversez „pe nașpa”, dar atunci chiar a trebuit să aștept cam un minut. Din stânga mea venea un cuplu format din doi puști de maxim 14 ani. Baiatul radia de fericire, iar fata era ușor timidă. El o privea de parcă era ultima clipă în care o vede, iar ea cu ochii în pământ. Puștiul are intenția să o prindă de mână, ea o trage ușor și îi spune – ”Stai, se uită mama pe geam!”. Ea ridică privirea și se uită spre un balcon de la etajul 5. Fac același lucru, îi văd și eu mama. Era o doamnă care știa că urmează vârsta la care fiica ei urmează să aibă experiențe noi, iar orice băiat este un șarpe care vrea să sâsâiex. Pentru un puști de 14 ani a dat o replică care m-a făcut să zâmbesc. I-a spus: ”Ia-mă de mână, să vadă mama ta că te protejez!” Fata a făcut asta și s-au îndepărtat, mama ei a schițat un zâmbet.

   Tipul ăsta o să ajungă genul de bărbat care o să-ți reguleze prietena din vorbe, care atunci când intră într-o încăpere, o să fie trei tipe așteptând să fie abordate și să se ude de la prima replică. O să fie acel mascul cu un Golf IV care o să-ți fure gagica din *mertzan*.

   Mă bucură enorm când văd un puști cu replicile la el, cred foarte mult în comunicare în toate domeniile. Cel al relațiilor interumane dintre persoanele de sexe diferite se bazează pe comunicare. Citatul de încheiere este a patra regulă din cele o sută după care îmi ghidez existența.

„Touch her mind before touching her body.”

Please follow and like us:

Doar o părere.

   Mă trezisem de dimineață să ajung la o filmare pentru Fanta. Telefon odată la 15 minute pentru Bie, o regulă deja. Spălat pe dinți, tricoul pus, șapca-n cap și m-am dus. Ajung acolo printre primii și mă servesc cu un suc pentru a fi partenerul ideal la o țigară. Termin de tras și mă ia puțin amețeala fiindcă nu mâncasem nimic. Meh, sunt în mijlocul Capitalei, din inerție tot aterizez într-un Mega Image. O iau la pas pe stradă și în 50 de metri este unul. Obișnuiesc să mă plimb printre rafturi înainte să aleg ceva. Ca de obicei, aleg o banană și un Katus când mă grăbesc să mănânc.

   Plimbarea prin magazin mi-a oferit noi informații despre lume. Un angajat vorbea cu colega lui care era într-o tranșă de dat din cap, la modul în care accepta informațiile care veneau dar nu o interesa nimic. Aud ceva despre religie și cum ortodoxia ne salvează de la pierzanie. Nu-mi bat capul cu subiecte de genul, deja sunt obosit de ele. Totuși lucrătorul comercial a ținut neapărat să-și depășească statutul – a început o discuție despre atei. M-a mișcat puțin subiectul. Știam că o să aibă o opinie pur subiectivă cu o tentă de creștinisn obsesiv.

   Mergeam spre casa de marcat și nu era nimeni acolo. Mă vede și vine împreună cu colega lui care căra ceva. Continua discuția despre atei – fix în fața mea i-a scăpat o replică care s-a înfipt ca un croșeu bine țintit în bărbie. A spus așa: „I-aș pune numai pe atei la muncă, iar pe cei care nu vor, le-aș da foc”. Mi-a schimbat privirea din prima și a observat. M-a întrebat dacă totul este în regulă, i-am răspuns că da, doar că este foarte prost – m-am simțit lezat fiind agnostic. Acest termen este frecvent confundat cu ateismul. Concepția mea religioasă este următoarea: nu pot cunoaște toate religiile pentru a le putea nega pe toate și să mă proclam ateu, iar a doua este că îmi place să am senzația că mă ajută cineva în momente de cumpănă. Tipul s-a uitat urât la mine și mi-a scanat bunurile în scârbă. Am plecat, l-am mâncat pe Katus și mi-am aprins o țigară de meditare.

   Mi-a părut rău că l-am făcut prost, eu am fost prostul. Cu astfel de oameni, să fii violent verbal nu este o soluție, te cobori la nivelul lor. Poate că eu i-am demonstrat prin jignirea mea că ateii chiar sunt răi, eu fiind rău la rândul meu. M-am gândit că el, prin ce spune, este un om ghinonist. N-a avut norocul meu, să fie liber de la o vârstă fragedă, să aibă o soră care să-i rupă spatele cu proiecte de voluntariat sau să dea de o mișcare a dezbaterilor care i-a deschis foarte mult ochii. Tipul probabil a fost îndemnat de părinți să aibă o viziune închisă și întâmplări din viața lui l-au făcut să ajungă ceea ce este el azi.

   Ziua asta m-a făcut pe mine să încep idioțenia de blog pe care o citești, despre lucruri atât de mici dar cu un impact atât de mare. Dacă toți ăștia, noi care o ardem înțelepți, am fi și deschiși către oameni de genul, nu aroganți sau ignoranți? Consider că avem o datorie morală să milităm spre anumite principii care nu sunt accesibile pentru toată lumea.

„Vorbește după ce analizezi!”

Please follow and like us:

Du-te de nebun.

   Eram terminat de răcit și aveam ceva treabă pe la Victoriei. Termin treaba și plec spre Dristor. La Obor, se oprește metroul și se anunță ceva. Aveam căștile în urechi și n-am auzit din prima. Văd toți oamenii coborând și aud de data asta anunțul – ”Tentativa de suicid s-a produs!”, la care o cucoană – ”Fix acum și-a găsit și ăsta să se omoare!” Am zis că n-are rost să-mi bat capul cu așa inepție.

   Am ieșit afară și am chemat un UBER. Eram extrem de transpirat și aveam un început de febră. Pe aplicație văd că vine o mașină cu numere de Brașov, în 14 minute. Aproape am avut o criză, voiam să ajung acasă mai repede. Mi-am calculat timpul pe care urma să-l aștept în două țigări. Prima a decurs conform planului. Dau să o aprind pe a doua și aud în spatele meu un ”HOOOOOO, BĂĂĂĂĂ!”. Mă întorc și văd o doamnă cu o gușă proeminentă, de parcă își ținea strigătele acolo. Urla tare după un pui de om, cred că era copilul ei. *cu toate că sper să nu* L-a prins de braț și i-a aplicat o mare palmă la nivelul urechii stângi. S-a auzit atât de tare încât am simțit-o puțin. Puștiul s-a smucit, luând-o ușor la fugă. *Sper că nu maică-sa* I-a spus ceva ce m-a marcat – ”Du-te de nebun pe unde vrei!”. Un copil nu trebuie să audă așa ceva. N-am experiență cu un copil al meu și probabil îm doresc unele boli sexuale mai mult decât un mic Radu. Din copilărie se inoculează anumite cuvinte auzite, lucrurile astea spuse nu o să se schimbe pe viitor. Acest băiețel o să crească și o să asculte de aceste vorbe. O să se ducă de nebun doar fiindcă a fost trimis, nu pentru că el chiar ar vrea asta. Responsabilitatea de a crește pe cineva este una mare și asumată în momentul deciziei de a concepe o nouă viață (legat de acest subiect o să scriu o postare legată de adoptarea copiilor de cupluri homosexuale și de ce sunt 100% de acord cu asta).

   Mi-a fost milă de puiul de om, câteodată ce ajungi în viață nu este alegerea ta. Un cumul de factori și paradigma în care ai crescut sunt factorii decisivi. Din prisma acestui fapt îndemn oamenii să-i înțeleagă pe cei ce nu înțeleg.

„Lasă-l să se ducă de nebun, dar nu-l trimite. Totuși, dacă se duce, du-te și tu cu el!”

Please follow and like us:

Pentru ea.

   Scriu asta cu gândul la cea mai importantă femeie din viața mea, cea care m-a ținut prima oară de mână, cea care m-a pupat prima dată pe obraz, singura care a rămas mereu acolo când aveam nevoie, mama.

   Mă duceam spre casă într-o seara și am intrat la magazin să-mi iau acel ceva ”bun” care trebuie mâncat zilnic. Am ales un Kit-Kat din motive total obiective,  nici că n-aș fi obsedat de acest dulce. Cum am ieșit din magazin, direct mâna în pungă dupa Katus – așa îl alint. Când să iau prima mușcătura și ultima la cât de mult îmi doream să mănânc, ma oprește un strigăt de copil. L-am judecat dintr-o privire prin ”ce vrea și mucosul ăsta?”. Fac doi pași și aud din gura mamei lui – ”Mănânci ciocolata acasă!”, el bineînțeles că țipa dupa ce își dorea. În acea clipă m-a izbit trecutul cu viteza cu care se votează legi în Parlament. Fugitiv, îmi treceau imagini prin fața ochilor cu momentele în care mama îmi spunea – ”Nu mânca toate dulciurile, păstrează și pentru mai târziu” sau ”Primești oul Kinder când ajungem acasă”. Nu am înțeles niciodată de ce îmi spunea toate astea, acum înțeleg. Mereu după ce ajung acasă trec 30 de minute și iar am poftă de ceva. De unde ceva…mi-am savurat prada pe drum. Parcă așteptarea ar face prada și mai savuroasă, cum spunea ea.

   După ce are loc tot acest amalgam de gânduri în capul meu (totul, în fapt, a ținut 4-5 secunde), trec pe lângă doamna în cauză, timp în care puștiul era răzvrătit. Am apucat doar să-i văd zâmbetul mamei care denotă faptul că ea știa că-i face bine, chit că puștiul mai avea puțin și plângea. Te-am văzut în fața mea atunci, îmi amintesc cum mi-ai zâmbit mereu. După asta am mers acasă, am fumat o țigară și m-am culcat. Nu înainte să-ți mulțumesc în gând pentru că exiști.

   Este un gest mic pe care îl face orice mamă, dar înseamnă atât de mult. Uite că am ajuns eu ”mare”, dar tot ei îi dau telefon când răcesc să o întreb ce pastilă să iau. Tot ea îmi spune să nu beau mult și a doua zi constată din nou că nu am ascultat-o.

   Din acel moment, o sun mai des, o întreb și eu dacă a mâncat sau dacă are ceva să-mi spună. Poți face și tu la fel, acordă-i mai mult timp, ea ți-a acordat viața.

„Esența se află în lucruri mici, învață să le observi!”

Please follow and like us:

Privește.

   Bună, pa! Asta zic privirile noastre când trecem unul pe lângă celălalt. Întâlnim atâtea persoane noi și totuși nu știm pe nimeni. Îl punem mereu pe EU  față de NOI și credem că la sfârșitul zilei asta contează.

   Încep acest blog de la o singură premisă – În contextul în care educația instituționalizată reprezintă cea mai mare problemă a acestei țări, trebuie să ne educăm singuri. Știu, sună pompos și complicat. Dar n-am scris de prost rândurile alea bulversante care nu fac sens de mai sus. Totul are o noimă –  să o prezint pe a mea. Proiectul FOCUS este puțin stalking al realității, cu ceva psihologie și educație. Este despre noi, cu noi. O să fie dur, critic, amuzant, emoționant, romantic sau dramatic. Însă, mereu cu o poveste privită din alt unghi al realității care ne ajută cumva.

   Exact la obiect ce fac eu. Privesc anumiți oameni cum se manifestă în diverse momente. Transpun faptele prin gândirea mea critică și scot o concluzie care arată că avem ceva de învățat, de la ultimul cerșetor până la primul doctor. Fiecare om îți oferă o nouă perspectivă de a observa un anumit fapt.

   Se întâmplă atât de multe în jurul nostru și consider că putem să ne dezvoltăm doar printr-o dilatare mai mare a pupilelor (nu fac referire la ce te gândești, FOCUS!). Nu pot să fiu ipocrit spunându-ți că nu stau cu nasul în telefon sau cu căștile în urechi și am o obsesie în a mă dezvolta continuu, fals. Însă, îmi iau timpul meu înainte să mă închid în lumea digitală și privesc realitatea așa cum este ea. Pentru fiecare cumul de secunde pe care l-am oferit realității am fost răsplătit.

   Dacă ești curios ce am putut să învăț sau ce ai învățat tu de la anumite persoane și încă nu-ți dai seama, te invit să mă citești în continuare.

„Faci ce vrei, dar să conteze!”

 

Please follow and like us: