Dragostea unei generații.

   Există cicluri de generații, se schimbă ideologii, moduri de a vedea viața și percepții. S-a schimbat mult și modul în care arătăm afecțiune dar și modurile în care o primim. Nu sunt în stare și nu ești nici tu și nici nimeni altcineva să dea un verdict – dacă acest lucru este bun sau rău sau normal sau cumva, altfel. Trebuie să acceptăm schimbările așa cum sunt ele și să ne conformăm momentului. Trăim clipa zero. Suntem copiii nimănui și ne-am dori să fim ai tuturor.

Timpul nu stă pentru niciunul dintre noi.

   Poate că am mai rămas puțini cei care ne măsurăm dragostea într-o floare sau în vreo scrisoare care să detalieze sentimente. Parcă tresar mai mult când pun un story pe Instagram cu trimitere la ea și observ că l-a văzut. Emoția aia, până vezi un reply și muia de emoji care încheie conversația. Atunci când deschizi dimineața telefonul și vezi acel mesaj sau snapul de cu seara, când era la o petrecere și îți faci filme cu cine era. Să nu mai zic de reacțiile de pe FB – inimoara e aproape ca un sex scurt. Totuși, nimic nu se compară cu inima de pe Instagram, e cel mai tare gram care te sparge când vine de la cine trebuie.

   Nu există nimic fără tehnologie, acel ceva pe care să-l asociem cu un concept de dragoste. Există și traduceri clare pentru ”Netflix and chill”. Contactul protejat presupunea un prezervativ, acum presupune o piesă bună (mă refer la muzică). Mi-am protejat mintea de tine, mă atinge acel sunet repetitiv mai tare decât pielea fină. Trăirile fizice le-au întrecut pe cele psihice și dorința de schimbare este accentuată, din ce în ce mai mult. Ne plictisim rapid și suntem într-o continuă căutare de ceva. Nici noi nu știm ce e, dar ne umplem mintea de filme pe care nu le-am văzut sau trăit încă.

   Ne căutăm atâția parteneri cât timp suntem singuri în doi, în trei sau în patru. Dar, e ceva frumos la noi, ceva ce n-a fost la nimeni. Prețuim momentul trăit. Pentru noi, concepția de ”acum” reprezintă totul. Paradigma creată de noi ne-a făcut să vibrăm la fiecare rază a soarelui ieșită din Marea Neagră și la fiecare strălucire a lunii, văzută dintr-o cabană montană. Ne dorim să râdem și o facem mai mult ca orice generație precedentă. Găsim hazul în locuri moarte și ideea de sumbru nu ne mai bântuie – noi o bântuim pe ea. Trec trăiri prin noi, ca străinii prin viață. Multe. Rapide. Nu avem timp să le vedem sau să ne dăm seama ce vrea acest străin de la noi, doar ne bucurăm că avem o anumită vibrație. Chiar și când suntem triști, înauntrul nostru, tot fericiți suntem. Zâmbim pentru că existăm și asta e totul pentru noi. Frica de moarte nu mai este din cauza păcatelor, și așa le-am făcut pe toate. Este frica de a nu putea simți și trăi destul.

   Suntem în preajma unei sărbători. Nu mai simțim să împărțim credință. Ne vrem diferiți, credem în noi, de fapt. Credem și că bunătatea zace în fiecare persoană, nu mai avem nevoie de zei care să ne ghideze viața din viziunea unor cărți scrise de autori pe care nu-i mai simțim aproape. În loc să ciocnim ouă, prefărăm să ciocnim pahare pline și reci. Paradoxal, cum n-am vrea să ne fie sufletele. Ne iubim familia mult, chiar dacă o auzim pe grabă, într-un apel telefonic de scurtă durată. Suntem haosul organizat care dezorganizează orice studiu care, poate, vrea să ne înțeleagă. Nu vrem să fim înțeleși, vrem doar să fim acceptați pentru ceea ce suntem – oameni care vor să trăiască.

Ne-au catalogat drept ”millennials”. Nu, noi suntem ”eternals”.

Cine s-a regăsit, să împartă.

“Trăim clipa. Ce-i ăla viitorul? Prețuim momentul mai mult decât omul.”

Please follow and like us:

Ți-ar plăcea și asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *