Timp, încotro?

   Asta este de când eram în Anglia. Mă grăbeam să cumpăr ceva de la magazin și să plec la muncă. Am intrat într-un market și am fugit să iau o apă și încă ceva de care nu-mi amintesc în acest moment – eram pe punctul de a întârzia la muncă.   Mă grăbesc spre casă și apare o bunicuță în fața mea. Spun ”bunicuță” fiindcă arăta exact ca una care abia așteaptă să-și îndoape nepoții, cu părul care semăna cu vata de zahăr și cu multe haine pe ea – genul de mamaie tipică. Nu puteam să mă bag în fața ei, indiferent cât de tare mă grabeam. Ea m-a văzut că mă grabesc mi-a spus:

-Du-te tu, eu nu mă grăbesc nicăieri.

-Nu pot, scuzați-mă. Vă rog! Era mai mult un refuz din politețe, chiar aș fi vrut să mă bag în față.

-Dar, te rog! Chiar nu este nicio problemă, văd că te grăbești.

-Pot să mă grăbesc oriunde, vă las în față. Replica care a urmat din partea ei am simțit-o mai mult în inimă decât în urechi și mă face să vibrez chiar și acum când scriu.

-Prostuțule, du-te tu! Eu am îmbătrânit, timpul tău valorează mai mult decât al meu.

   Am rămas fără reacție, fără răspuns, fără nimic. În tot acest timp m-a prins ușor de antebraț și m-a tras în fața ei. Am trecut robotizat, nici măcar un mulțumesc n-am fost în stare să scot pe gură. Timpul ăsta este arma împotriva căreia toți luptăm. Atâtea lucruri de făcut, atâtea planuri și prea puțin timp. Mi-a oferit cel mai frumos dar, un străin care m-a pus pe mine, ca întreg, deasupra.

   Am așteptat-o afară și nu i-am mulțumit pentru gest, i-am mulțumit pentru că există. M-a fixat cu privirea și mi-a zis:

-Totuși, poate nu te grăbeai așa tare dacă m-ai așteptat să-mi mulțumești. Chicotea când spunea asta.

-Mă grabeam și mă grăbesc, dar îmi fac timp pentru toate.

   Mi-am băgat cumpărăturile în ghiozdan, am înclinat din cap în fața ei și am trecut strada să iau autobuzul. Fixat pe buzele mele era un zâmbet pentru că există astfel de oameni.

   Mă doare paralela pe care o fac și e din categoria aia de rahat cum că ”la noi nu se întâmplă asta, noi suntem de căcat, la ei e mai bine”. Așa este! Însă, fiecare problemă trebuie privită din acel unghi ca să fie înțeleasă. E drept, n-am întâlnit astfel de bătrâni în România – mă refer la zona urbană. Am întâlnit bătrânica aia care e scorțoasă și are un pechinez cu un colț în afara gurii, aia de se plânge de pensie, aialaltă de probleme, moșulică care înjură și e beat de la 12 ziua. Multe tipologii, dar pe cea care să-mi ofere cel mai de preț lucru, anume timpul, n-am întâlnit-o. Educația empatică este cheia pentru a ajunge să trăieși și să oferi astfel de întâmplări prin care am trecut eu. Lipsește cu desăvârșire pentru că viața noastră este cuprinsă de griji și nu avem loc pentru multe energii pozitive. Dacă le facem loc, suntem egoiști și le dorim doar pentru noi.

   Mi-a fost dată o lecție de viață, de umanitate și respect. Mi-am format un tic să plec cu 10 minute mai devreme de acasă, să am timp să pierd unul sau două metrouri la Unirii, pline de corporatiști care și-ar primi o mustrare în cazul în care aș ocupa eu acel ultim loc înghesuit. E bine, oricum, mai puțină transpirație pentru mine. Poți s-o faci și tu dacă nu ”arde” așa tare, nu știi ce puști care vrea să ajungă la muncă poți ajuta.

   ”Grăbește-te să fii fericit!”

Please follow and like us:

Ți-ar plăcea și asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.