Unu septembrie. Ai plecat.

   Te-am așteptat mai intens decât un pahar de Jack și ai plecat mai repede decât banii de pe card. Te-am plănuit mai intens ca pe o zi de muncă și ai fost mai haotică decât o noapte albă. Te-am dorit mai mult ca o țigară dimineața și o să-mi fie dor de tine, cum îmi e dor de aia mare a lu’ sor-mea. (n.r nepoată-mea)  M-ai ars. Fulgerat. Plouat. Tot nu m-am săturat de tine. Azi te pierd pentru ceea ce o să pară o eternitate, până vara viitoare.

   N-am așteptat niciodată un moment anume în viață, exceptând vară. Am simțit tot timpul libertatea pe care mi-o oferă, experiențele dăruite și momentele de neuitat. Am fost mai tot timpul la modul ”don’t wait for the perfect moment, take the moment and make it perfect”. De asta nu beau doar vineri seara, mai sar peste țigara de dinainte, niciodată după cea de după, n-am nevoie de ore fixe să mănânc și nici de vreo părere să fiu tot ce am vrut să fiu vreodată – eu. Nu caut să fac un jurnal de călător/ie al acestei veri care abia a trecut. Colecționez sentimentele mai mult decât amintirile reale, colecționez mai mult idei decât persoane.

   Am fost mai tot timpul pe drum, nu știu încă dacă e drumul meu. Am cunoscut zeci de oameni și am ascultat sute de păreri, n-am făcut tot ce voiam să fac înainte, am făcut tot ce voiam să fac pe moment. Sunt unele pentru care mai aștept o vară, iar altele care îmi lipsesc. Totul rămâne în gând. Tot acolo se fac planuri pentru ceea ce este și pentru ceea ce urmează să fie.

   Asta e mai mult despre mine, despre ce am învățat “la cald” și aștept să se depună “la rece”. Am consumat mult, m-am consumat mult; nopțile albe, au fost, de fapt, negre. Nu țin minte prea multe detalii. Cuvântul HAOS descrie perfect ultimele trei luni. Un haos frumos pe care am știut cum să-l țin sub control. M-am pierdut și m-am regăsit de mai multe ori. Am învățat cum se bea whiskey până la 5 dimineața și la 10 se ajunge la birou – pui în fiecare pahar un sfert de plic de zahăr brun. Am învățat cum să zic scuze. Cel mai important este că am învățat să accept. Există saci, basculante, câmpuri de lucruri cu care nu sunt de acord, însă, ele nu sunt neapărat greșite fiindcă nu sunt ca mine. M-am schimbat cumva, nu știu încă dacă în bine sau în rău.

   Deviez mult în postarea asta. E scrisă cu mine pe ulei. N-am un citat s-o închei, așa că…

   “De ce miros picioarele dacă nu au nas?”

Please follow and like us:

Ți-ar plăcea și asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.